Relativitatea fericirii

iubire dragoste cuplu

Arată-mi omul care să nu caute absolutul.

Alergăm prin viață căutând certitudini în tot ce facem, avem sau simțim.

Am învățat de mici că albul e alb și negrul, negru. Acasă și la școală ni s-a spus ce este bine și ce este rău. Știm ce este frumos și ce este urât. Până la vârsta adultă am ajuns să deținem o zestre de certitudini asimilate la rangul de valori.

Mintea și sufletul sunt aidoma unor puzzle-uri cu milioane de piese puse cu precizie una lângă cealaltă. Absolutul ne face bine. Te-ai gândit vreodată că cel mai fericit om de pe Pământ ar putea fi acela care are doar certitudini?

Relativitatea este mărul biblic. Față în față cu copacul cunoașterii, Adam a enunțat primul de ce. De ce nu are voie să culeagă mărul? Urmat de un ce. Ce gust ar putea avea acesta? S-a gândit că poate fericirea nu înseamnă să nu știi, ci dimpotrivă. Că albul îl poți numi alb doar dacă ai văzut cum arată negrul.

Marea problemă a relativității este că strică acel puzzle perfect după care tânjim și astfel, ce părea o imagine ideală, începe să se depărteze de idealul nostru. Pentru că perfecțiunea de azi, binele, răul, frumosul sau urâtul nostru de azi este diferit de cel de ieri. Schimbarea ne sperie pentru că implică relativitate. Cum pot știi că cioara de pe gard poate fi mai bună decât vrabia din mână? Și totuși dacă este? Dacă renunțând la a descoperi noul perpetuăm o imagine care nu ne mai reprezintă?

Căutăm absolutul și totuși evoluăm datorită relativității. Între naștere și moarte, singurele repere care țin de absolut, se întinde un ocean de întrebări.

Te-ai gândit vreodată că fericirea poate fi o întrebare și nu un răspuns?

(Visited 85 times, 1 visits today)

Write a comment